În clubul de carte din care fac parte sunt oameni din o gramadă de țări diferite, iar ideea era ca fiecare dintre noi să propună o carte din țara lui, pe care să o citim cu toții. M-am tot gândit ce carte să aleg, care să reprezinte cumva literatura română, dar să și fie faină de citit. Să știți că mie imi place literatura românească, dar eu nu am găsit multe opere moderniste sau postmoderniste interesante, așa că am apelat la Marii Clasici sau la perioada interbelică. Mai intâi m-am gândit la Ion, dar eu o citisem deja și voiam și ceva nou pentru mine, iar pe lângă asta, nici nu o găsisem in engleză sau germană. Apoi m-am gândit la Enigma Otiliei, dar aveam aceiași problemă ca și cu Ion. Așa că m-am hotărât să aleg Pădurea spânzuraților.
În biblioteca alor mei de acasă găsesc o gramadă de carți minunate și știam că o avem și pe asta. Așa că atunci când am fost acasă, am luat-o cu mine. Mama m-o întrebat de ce vreau să o citesc acum, dar acum mi se pare un timp mult mai potrivit decât în liceu. În liceu nu mă prea interesa istoria și nici nu știam multe despre războaie, despre relațiile intrnationale etc. Acum e altă poveste, mai ales că stau in Austria. Și eram curioasă să văd dacă îmi schimbă cartea gândirea, dar tot nu pot să înțeleg sentimentul ăsta de iubire față de patrie sau de conaționali.
Oricum, dacă sunteți interesați de istorie, de primul război mondial, și mai ales de ce și cum simțeau atunci soldații din Armata Austro-Ungara, cred ca e potrivită cartea. Și nu e o carte grea de citit! Mai jos sunt câteva citate.
„Copilul trebuie să înțeleagă de la început că viața omului numai atunci e prețioasă când urmărește un ideal! ”
„- Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filosofală. O licărire de conștiință trecătoare… Numai colectiviatea organizată devine o forță constructivă, dragă prietene! Singulatizat, omul se pierde, pe când într-o colectivitate orice sforțare își găsește locul ei și toate împreună contribuie la înălțarea fiecărui individ, precum activitatea comună a tuturor colectivităților apropie omenirea de Dumnezeu… Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăyeci la sută cel puțin din munca creierului omenesc se risipește… Închipuiește-ți ce-ar fi când s-ar uni, într-o organizație perfectă, sforțările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeași țintă!… Câți oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem… Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porților închise?
– Adică, mai pe românește, să face ceea ce facem cu toții, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i așa?… Apoi așa spun și legile noastre…
– Nu, nu legile… Conștiința să-ți dicteze datoria, nu legile… Mare deosebire!”
„Nimic nu e mai presus de om! […] Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjure?… Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al inteligenței. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!… Omul e Dumnezeu!”
„Fiindcă până azi am fost alt om… Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin… Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o vistierie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deșarte. Mulți oameni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale și veșnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele și cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoșat ca și întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar și comorile sunt înșelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvnești pe cele mai ascunse… Poate pe cea mai de preț nu ți-o dezvăluie decât moarea, si totuși o dorești cu lăcomia avarului… O fi deșartă chiar râvna aceasta… Fără ea însă viața n-ar mai avea nici o valoare și nu s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii!… Azi simt c-am descoperit o comoară nouă și trebuie s-o apăr cu orice jertfă!”
„Nu viața, ci moartea înseamnă lașitate pentru omul care are un ideal în lume.”
„Am citit undeva […] că inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în cap, in mijlocul creierilor, și că de-abia pe urma coboară mai jos, despărțindu-se de creier pentru totdeauna… Ce minunat ar fi, excelență, dacă inima și creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodata inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima!”
„Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea să mor fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viață sau spectatori străini de înțelesul lumii. În schimb pe alții soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte și-i silește să îndure toate torturile vieții, toate, și niciodată să nu găsească aici odihna, adevărată, liniștea trainică…”
„Da, da, cunoaștem!… Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim și unde ne ducem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare și gol…”