Si cand spun asta, ma refer la tot.
1. Clasa a 12-a. Foarte grea. Desi nu facem mare lucru la scoala, e greu. E greu sa vii acasa in fiecare zi, sa n-apuci sa dormi mai mult de o ora si sa trebuiasca sa-ti scrii in continuu pentru meditatii. E greu sa ai luni, marti, joi si vineri meditatii. E greu sa ajungi la 9 jumate acasa de la meditatii si sa te pui sa-ti mai scrii si vreo 2 comentarii la romana. Chiar e greu. Uneori simt ca sunt aproape de a cadea din picioare. Sper, totusi, sa mai rezist pana la bac. Nu mai e asa de mult…
2. Gandul ca o sa plec. E de-a dreptu’ chinuitor. Nimic, nimic nu o sa ma tina aici. Daca am posibilitatea si sansa sa plec, nimic nu o sa ma tina aici. Totusi… mi-e frica. O sa fiu acolo, fara tata, o sa trebuiasca sa ma descurc singura. Sunt eu in stare de asta? Cum o sa fie la faculta acolo? Nu stiu cum e nici aici, dar acolo, fara sa stiu limba, fara sa pot sa rog pe cineva sa-mi explice in detaliu? Si nu e vorba numai de frica. Asta o sa treaca. E vorba si de tot ce fac acum. Nu pot sa fac mai nimic fara sa ma gandesc ca vreau sa plec. Gandul asta e prezent in mintea mea intotdeauna, orice as face. Trebuie, sunt nevoita sa fiu atenta la tot ce fac, ca nu cumva sa-mi ratez sansa. E obositor si stresant…
3. Sa trec peste… Inca ma gandesc in continuu la… Am citit toate mesajele de zeci de ori, in fiecare seara, am rememorat fiecare intamplare, fiecare gest, fiecare cuvant. Nu stiu, nu pot, nu vreau sa trec peste. Incep sa-ti uit vocea, desi ma chinui din rasputeri sa nu o fac. Daca pana acum o saptamana te auzeam, iti stiam tonalitatea vocii, acum incep sa uit. Cu siguranta daca te aud, iti recunosc vocea, dar nu mai pot, decat foarte greu, sa o reproduc, in mintea mea. Dar asta nu inseamna ca te uit pe tine, nu-i asa? Cum as putea?! Cum as putea sa uit un lucru care-mi e permanent in minte, la care ma gandesc in fiecare moment al vietii mele?! Doamne, ce dor imi e, ce mult as vrea sa te aud, un minut. Nu, nu un minut, cateva secunde, sa aud ca spui un cuvant. De vazut… nici nu mai vorbesc. Incep sa cred ca ce o fost, o fost doar… un vis. Un vis ce-o durat o luna, iar acum… m-am trezit si inca mai vreau sa visez. Si totusi, pe mine m-o schimbat asta atat de mult. Nu imi vine sa cred cat de superficiala am fost inainte, nu-mi vine sa cred ca eu am putut sa ma port asa. Acum nu as mai putea face asta. Adica… nu mai umblu cu nimeni. Chiar nu o mai fac. Si asta nu pentru ca nu as avea voie, nu pentru ca as avea vreo obligatie fata de cineva, ci pentru ca…simt lucruri si nu-mi permit eu sa umblu cu cineva, cu altcineva. Nu imi pasa de nici un tip, nu vad pe nimeni, nu aud pe nimeni, nu ma intereseaza nimeni. Doar…
Asa ca lucrurile sunt complicate, si grele, si obositoare. Sunt atat de obosita in fiecare zi, atat fizic, cat si psihic, incat ma intreb cat o sa mai fac fata, cat o sa mai rezist. Sper ca toata straduinta mea legata de invatat sa nu fie degeaba si sper ca… faptul ca ma agat de niste sentimente cu toata fiinta mea sa duca, peste o luna, peste doua, peste cateva luni, la ceva. Caci altfel, ar fi si mai greu decat e deja.
