Ma trec fiori si nu exagerez deloc. Imi vine sa plang, da, am lacrimi in ochi. Nu am mai trait sentimentul asta de muuulta, multa vreme. Sunt… hmm, nu stiu daca exista cuvant care sa descrie ce simt eu acum. Sunt fericita, dar fericirea mea e dusa pe niste culmi pe care nu cred ca am mai ajuns vreodata. Ma trec fiori de fiecare data cand ma gandesc la cuvantul “fericire”. Nu am mai fost asa fericita niciodata, cred. Simt ca viata mea e perfecta. Intr-adevar, sunt o gramada de lucruri ce trebuie perfectionate, dar in momentul asta, sunt atat de fericita, incat nimic nu poate merge mai bine. Doamne, am un zambet tamp pe fata, am lacrimi in ochi, iar pielea imi e ca de gaina. Azi am aflat ca am luat examenul la germana. Ma asteptam sa-l iau, insa nu ma asteptam sa ma bucure atat de mult. L-am luat, ceea ce inseamna ca is ca si admisa la faculta. Evident, imi trebuie bacu’, dar pentru asta nu-mi fac probleme. Incep sa tremur si vorbesc foarte serios. Sunt atat de impacata cu mine insami, mai ales pentru ca m-am ridicat la asteptarile persoanelor dragi mie. Vocea pe care o avut-o tata cand mi-o zis bravo, faptul ca bunica o inceput sa planga la telefon cand i-am zis, statusu’ lu’ Sandi si bucuria sincera cu care m-o felicitat, multumirea adusa profei mele de germana m-or facut sa ma simt foarte speciala. Cel mai inaltator lucru e acela ca persoanele astea sunt mandre de mine!
Fericirea asta datorata examenului este completata de…iarna asta. Iarna asta o fost cea mai frumoasa iarna din toata viata mea, desi am fost departe de tata vreo 3 saptamani. Nu exagerez nici acum, ma asteptam sa ma simt aiurea, sa se intample lucruri care sa ma intristeze, nu m-am gandit niciun moment ca iarna asta o sa-mi aduca sentimente atat de colorate. Inainte de vacanta…da, ma distram, insa nu pot sa spun ca eram fericita in adevaratul sens al cuvantului. Eram bucuroasa ca pot, in sfarsit, profita de libertatea mea…Insa fericita nu puteam spune ca sunt. Uneori eram de-a dreptul nefericita. Acum nimic nu ma mai poate face sa ma simt asa. De ce? E simplu. Dupa multi ani…m-am indragostit din nou. M-am indragostit pe bune. Au trecut ani de zile de cand nu am mai simtit ce simt acum pentru un baiat. Da, mi-au mai placut baieti. Da, am mai avut prieteni. Totusi, ceea ce simt acum am mai simtit pentru o singura persoana, cu mult timp in urma, si nu credeam ca o sa mai fiu in stare sa mai simt din nou. Si uite, ce surprize imi rezerva viata! Cine s-ar fi gandit ca iarna asta, in Beclean, o sa gasesc o persoana care sa ma faca sa simt din nou?! Eu cu siguranta nu si asta pentru ca nu mi-am pus problema ca la revel or sa vina si alte persoane, care nu-s din Beclean. Pana de revel, am avut o vacanta relativ normala. La joc era fain, era ceva nou, iar in rest…putina plictiseala, uneori distractie, nimic iesit din comun. Intr-o seara ma plictiseam asa de tare, i-am zis lu’ Sandi sa luam masina, sa mergem intr-un sat (oricare!), sa cautam gazda si sa intram, ceva gen: “Ceau, eu sunt Miru. Sunt din Tm si am venit pe la voi sa cunosc lume noua, sa socializez!” 
) Evident, Sandi m-o calmat, mi-o zis ca nu putem sa mergem asa…unde nu cunoastem. Daca ar fi fost dupa mine, eu as fi mers. Astfel, asteptarile mele pentru revel erau…triste, sa zicem. Ma asteptam sa ma cam plictisesc si… surpriza! Cand ma plictiseam mai tare intra niste tipi necunoscuti in camin. Bineinteles ca am inceput sa-i dau coate lu’ Sandi, gen: “uiteeee ce dragut e ala. vezi? vezi? ala cu …” Sincer, m-am gandit ca e unul, ca oricare altul, ca toti restul dinainte. Nici nu m-am prea agitat. Florin mi-o facut cunostinta cu ei toti, fosti colegi de-ai lui, o zis. Aha, super. Am continuat sa ma plictisesc. La un moment dat, nu mai stiu cum, am inceput sa jucam bolt cu unii dintre ei. El nu juca, era prea devreme, se credea prea bun pentru mine si pentru Sandi. Dupa ce i-am cam imbatat colegii, s-o hotarat sa se bage si el in joc. Evident, eu si Sandi suntem prea bune la bolt, asa ca s-o alaturat colegilor lui doar ca sa bea si el. Deja era tarziu,trecut de 3, cred, am inceput sa dansam, nimic ciudat. Dansam pe Ai se eu te pego si un coleg de-al lui o zis ca nu avem tupeu sa ne pupam. Ne-am pupat, asa.. muah! O fost o chestie deloc ciudata, din nou. Am continuat sa dansam, la un moment dat l-am rugat sa ma ia pe umeri. O facut-o. Cred ca era ora 4 deja, ne-am dus la masa, povesteam de…trupe rock. Da, asculta rock. Eu eram deja mai mult decat fascinata! Mi-o spus ca Vara la tara (Pasarea Colibri) e scrisa de Toparceanu si eu eram extaziata. Uau! Un tip frumos si cult in Beclean. Ce s-o fi intamplat?! ) La un moment dat, in timp ce imi povestea de…ce zeu e Mircea Baniciu, l-am intrebat daca pot sa-l intrerup putin. O zis ca da, si l-am pupat. Atunci ne-am pupat prima oara pe bune. I-am spus sa continue, o zambit, o zis un “ääää”, m-o pupat si el si o continuat sa-mi zica de Baniciu. Eram foarte fericita, am stat impreuna pana dimineata, la 8, cand ne-o oprit Florin muzica si ne-o aprins becu’. O plecat in Fagaras, dar l-am pus sa-mi promita ca vine inapoi. Ne-am mai vazut de 2 ori, inainte sa plec la banchetul mic.
Banchetul mic, da… Stiu, sar dintr-un subiect in altul, dar incerc sa povestesc cat de cat cronologic. In 4 ianuarie m-am intalnit cu colegii mei in Sibiu si am urcat la Paltinis. O fost…ok, sa zicem. Primele 2 zile ne-am imbatat, am ascultat muzica, am dansat. Naaa, nimic iesit din comun. Cu 9 dintre ei am coborat, in 6 ianuarie, in Beclean, unde ne-am distrat cu adevarat. O fost chiar fain, nu stiu, am ras, ne-am imbatat, am dansat pe muzica populara… Carla o fost in extaz ca l-o intalnit pe Ovidiu Rusu, care oricum ii zicea Anca. ) In 7 noaptea l-am vazut iar, in Fagaras. Abia asteptam sa-l vad, evident. Urmatoarea zi o fost…pacat ca nu pot sa scriu despre asta aici. Si, ajunsi inapoi la Paltinis, ne-am imbatat, din nou, ne-am plans ca vrem inapoi in Beclean, am spart sticle, scrumiere…
Am ajuns acasa de ceva zile si azi o si inceput scoala. Mai vreau vacanta, mai vreau sa fiu acolo. Imi e dor si… sunt fericita ca am intalnit o persoana care sa ma faca sa simt, din nou. E amuzant, aici spuneam ca nu ma mai intereseaza nimeni, nu-mi mai pasa de nimeni, nu gasisem un tip pentru care sa simt ceva…si ironia sortii o facut sa fie cineva, dar in Brasov: 400 km, 9 ore cu trenu’. Nu am idee ce o sa fac, deocamdata astept sa vina luna februarie, incerc intre timp sa ma gandesc si la scoala si…astept.
Ideea e ca viata mea incepe sa fie asa cum mi-am dorit. Planurile mele incep sa se implineasca, pe plan..profesional?(nu stiu daca pot deja sa spun asta, dar nu gasesc alt cuvant potrivit!), iar eu incep sa trec peste tot ce s-o intamplat mai de mult. Incep sa privesc inainte, sa-mi vad de viata. In sfarsit, asta nu o mai zic doar asa. Chiar incep sa-mi vad de viata si sa las ce s-o intamplat in trecut. Oricum, de la revel incoace, eu nu m-am mai uitat in spate nici macar o singura data, si cred ca stiti ce vreau sa spun.
